Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on May 31, 2011 in Cronici | 1 comment

Cronică de Teatru: Îngropați-mă pe după plintă

Cronică de Teatru: Îngropați-mă pe după plintă

“Îngropaţi-mă pe după plintă” este o piesă de teatru excepțională. Este un adevărat spectacol. Am auzit de ea de ceva vreme, am aflat că a avut recenzii foarte bune, dar nu am lăsat optimismul ăsta să mă influenţeze. Ochiul până nu vede, mintea nu crede. Nu am vrut să stric surpriza înainte de a vedea piesa, aşa că am preferat să aflu doar despre ce este vorba, în mare. Povestea lui Saşa, un băieţel bolnăvicios de nouă ani, lăsat pe mâna bunicilor de către o mamă neglijentă. În esenţă, o poveste atât de simplă, dar după ce-i descoperi toată profunzimea în cele 3 ore și jumătate cât durează piesa, te lasă dărâmat emoţional.

La început, îl cunoaştem pe Saşa, interpretat excelent de Marian Râlea, care sare cu o uşurinţă incredibilă între ipostaza de povestitor adult şi cea de copil. Naturaleţea cu care joacă, candoarea gesturilor şi a replicilor te fac să uiţi că rolul unui copil de 9 ani este interpretat de fostul Magician, acum la 54 de ani. Marian Râlea nu interpretează un copil, el chiar este un copil. Apoi ne este înfăţişată Mariana Mihuţ în rolul Bunicii exagerat de protective, care ba îl mângâie  pe Saşa cu replici tandre în timp ce-l îngrijeşte, ba aruncă în stânga şi dreapta cu blesteme în timp ce-l îndoapă cu medicamente. Din când în când mai apare şi Bunicul, Claudiu Stănescu, dar care găseşte mereu un pretext pentru a evada din acest cadru secător. Nu este o situaţie tocmai roz, dar creează momente ce mai fură câte un zâmbet spectatorilor. La început, aparenţele şi situaţia prezentată doar la suprafaţă conturează o comedie amară cu momente savuroase. Însă pe măsura ce piesa se desfăşoară, personajele capătă profunzime. Conflictul creşte în adâncime, tensiunea ce plana încă de la început devine din ce în ce mai accentuată, iar momentele comice devin din ce în ce mai rare. Râsetele încep să nu-şi mai găsească locul. Aflăm mici frânturi din trecutul personajelor, o cunoaştem şi pe mama lui Saşa, care îl vizitează ocazional și ale cărei singure urme lăsate în viaţa lui sunt mici cadouri. Unele dintre ele ajung azvârlite pe geam de Bunica, iar restul rămân singurele amintiri ale lui Saşa despre mama sa. Construieşte în jurul lor vise şi scenarii. Reprezintă pentru el singura evadare de regimul autoritar al Bunicii. Într-un fel, este o piesă ce vorbeşte de evadare. Pe lângă multe altele. De dorinţa de a scăpa, fie şi pentru o vreme, de viaţa tristă şi apăsătoare. Saşa îşi găseşte evadarea în frânturile de momente petrecute alături de mama lui și în cadourile lăsate pe fugă, mama sa în braţele unui tânăr boem, Bunicul în turnee şi în aventurile la pescuit cu vecinul, iar Bunica… singura ei evadare o reprezintă nepotul bolnăvicios. Doar că pentru ea, este mai mult decât o evadare, este un scop, este singura fiinţă pentru care poartă o iubire sinceră şi necondiţionată, iubirea pe care ea la rândul ei nu a primit-o niciodată.

Treptat, piesa evoluează și descoperim adevăratele motive din spatele comportamentului bunicii. “Motive” este un cuvânt prea blând pentru că sunt mai mult de-atât. Frustrări, vise neîmplinite, iubiri neîmpărtăşite, amprente sumbre ale regimului comunist şi ale altor experienţe traumatizante. Amintiri devenite de-a lungul vieţii cicatrici întipărite adânc într-un suflet blând dar înăsprit de vreme. Dialogul Bunicii cu un Saşa pe jumătate adormit de la jumătatea piesei devine astfel un monolog sfâşietor. Toate apăsările acesteia sar precum săgeţi aţintite direct spre inima spectatorului. Fiecare replică este mai dureroasă decât cealaltă, fiecare cuvânt rostit cară cu sine o tristeţe de o asemenea sinceritate încât nu poţi rămâne simplu spectator. Începi să îi simţi suferinţa, participi emoţional la spectacolul îndurerat din faţa ta. Cu fiecare replică îmi muşcam buza mai tare şi strângeam din dinţi să nu bufnesc în plâns. Cred că dacă aş fi fost singur în sală aş fi plâns ca un copil.

Cu “Îngropaţi-mă pe după plintă” cred că am aflat ce înseamnă teatrul adevărat. O poveste realistă, simplă, undeva departe de grandoarea pieselor de la Naţional, dar de zeci de ori mai puternică şi mai pătrunzătoare. Nu cred că am mai fost la o piesă care să reuşească să mă sensibilizeze aşa. Regia semnată de Yuri Kordonsky dă încă o dată dovadă de geniul teatral cu care ne-a obişnuit până acum, iar scenografia este şi ea impecabilă, reuşind să creeze o atmosferă atât de dinamică şi de diferită, folosindu-se doar de aceleaşi piese de decor prezente încă de la începutul piesei pe scenă. Însă adevărata valoare a piesei este dată de jocul actoricesc de excepție, de modul în care Marian Râlea și Mariana Mihuț reușesc să construiască niște personaje cu care poți simpatiza şi relaţiona, cărora le simți trăirile absorbindu-le fiecare replică, personaje care reușesc să depășească realismul sobru al poveștii și să-l transforme într-un adevărat spectacol despre viață și condiția umană.

_____________________________________

dramatizarea de Yuri Kordonsky după romanul omonim de Pavel Sanaev

traducerea Maşa Dinescu

distribuția: Marian Râlea, Mariana Mihuț, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri

1 Comment

  1. E extraordinara piesa!am vazut-o de 2 ori deja!Pana la pauza am ras cu lacrimi (jur!) iar dupa… aproape am plans! Este de departe cea mai buna din ce am vazut in ultima vreme!Felicitari Marianei Mihut si lui Marian Ralea care sunt extraordinari!!!

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>