Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on Oct 4, 2011 in Cronici | 0 comments

Cronică de Film: The Tree of Life (2011)

Cronică de Film: The Tree of Life (2011)

Prima oară când am auzit de The Tree of Life era încă de pe vremea când era la stadiul de “viitor proiect” al lui Terrence Malick. Nu aveam cum să fiu decât entuziasmat. Pe măsură ce treceau lunile s-a conturat titlul, sinopsisul şi într-un final, primul trailer. Primul gând ce mi-a trecut prin minte când am văzut trailer-ul a fost asemănarea ca idee cu The Fountain al lui Aronofsky şi cu puţin din 2001: Space Odyssey al lui Kubrik. După ce am văzut filmul, mi-am dat seama că are mult mai multe în comun cu cel din urmă. Însă precum ambele filme menţionate mai sus, şi The Tree of Life este un film cu mult înaintea vremii sale. A luat Palme d’Or la Cannes dar multă lume după vizionare şi-a dat un facePalm d’Or peste frunte. Când a apărut, 2001: Space Odyssey a avut parte de aceleaşi opinii împărţite, unii hulindu-l, alţii lăudându-l. Acum, aproape 50 de ani mai târziu, este acceptat ca fiind o capodoperă a cinematografiei.

În primul rând trebuie să ştii la ce să te aştepţi pentru a aprecia cu adevărat The Tree of Life. Terrence Malick nu se foloseşte de normele obişnuite ale filmului pentru a-şi reprezenta viziunea. Nu există un fir narativ clar delimitat pe parcursul căruia privitorului îi sunt servite pe tavă mesajul şi acţiunea filmului. Malick preferă să treacă dincolo de simple dialoguri între personaje, mergând în locul în care trăirile, gândurile şi sentimentele lor se regăsesc în forma lor cea mai pură: în mintea lor. Filmul este construit astfel pe baza monoloagelor interioare, grăite de personaje pe fundalul unor cadre superbe. De altfel, un critic de film spunea că scenele filmului sunt atât de frumoase încât poţi pune Pause în orice moment şi poţi înrăma cadrul respectiv drept tablou. Într-adevăr, aşa este. The Tree of Life este chiar el precum un tablou. Precum o pictură sau o sculptură de care eşti fermecat şi la care rămâi privind minute întregi. Şi chiar şi atunci când treci mai departe, rămâne cu tine. The Tree of Life este unul dintre puţinele filme a cărui valoare o descoperi abia la ceva timp după vizionare. La majoritatea filmelor după ce au apărut credits-urile, ai închis TV-ul şi mergi mai departe. Şi-au încheiat povestea, nu a mai rămas altceva de zis. Dacă ţi-au plăcut sau nu, îţi dai seama pe loc, nu e mare lucru de dezbătut. The Tree of Life este un film ale cărui imagini şi idei încă te băntuie chiar şi zile după vizionare. Imediat după final nu-ţi dai seama dacă ţi-a plăcut sau nu. Însă după câteva momente, reîntors la realitate, începi să-i descoşi subînţelesurile. Începi să-l apreciezi la un alt nivel. Încă nu eşti sigur că interpretarea ta este cea bună, dar chiar acest fapt denotă încă un merit al filmului. Precum o poezie este liberă la interpretări şi la suprafaţă poate spune o poveste, analizată mai în detaliu poate ascunde cu totul altceva.

Aparent, The Tree of Life este povestea familiei O’Brien din anii 1950. În esenţă, filmul este o alegorie despre viaţă, moarte, iubire, familie şi religie, spusă prin intermediul familiei O’Brien. Povestea unui Tată, unei Mame şi a celor trei Copii relatată în strânsă relaţie cu povestea grandioasă a Vieţii şi a Universului. În începutul filmului suntem martorii creării universului: de la formarea galaxiilor până la apariţia şi dispariţia dinozaurilor. Filmul sare apoi la naşterea lui Jack, primul băiat al Familiei. Jack devine astfel nu doar personajul central al filmului, prin ochii căruia privim majoritatea lumii, dar şi o metaforă pentru Om. Inocent, dornic de cunoaştere şi curios, dar în acelaşi timp speriat de multitudinea de lucruri din jurul lui. Unele frumoase, altele urâte şi rele. Începe să se întrebe cine este responsabil pentru toate acestea şi mai ales, de ce există cele rele? Mulţi din cei care au văzut filmul susţin că nu este decât un amalgam pretenţios de scene frumoase, dar fără legătură între ele şi fără mesaj. Eu cred chiar contrariul, fiecare personaj şi fiecare scenă este un simbol, o metaforă pentru ceva. Să-l luăm pe Jack drept metaforă pentru Om în general. Tatăl său, interpretat de Brad Pitt, lucrează la o fabrică, deşi şi-ar fi dorit să fie un muzician. Este un pater familias dur, dar iubitor în acelaşi timp. Impune reguli pentru copiii săi. Reguli pe care chiar el nu le respectă mereu. Vrea să fie iubit şi se asigură de acest lucru. În acelaşi timp este şi un inventator, însă creaţiile sale nu îi sunt recunoscute. Câteva caracteristici împărtăşite de o altă figură paternă cunoscută nouă, tuturor. Dacă ne-am ghida după această interpretare, atunci Jack, după cam am zis mai devreme este primul Fiu al Tatălui, Omul. Jack este la început inocent, curios, însă treptat descoperă şi lucrurile urâte ale vieţii. Începe să-şi creeze arme din beţe şi pietre, priveşte cu o curiozitate plină de dorinţă la vecina sa, căreia îi şi intră în casă atunci când e plecată. Înclinaţia omului spre violenţă, dorinţa de a cuceri tărâmuri necunoscute, plăcerea lucrurilor interzise? Probabil. Cert este că, pe măsură ce filmul progresează, asistăm la pierderea inocenţei tânărului Jack. După Jack apare în viaţa lor al doilea Fiu, despre care aflăm din începutul filmului că a murit la 19 ani. Dacă Jack este plin de caracter şi curios, fratele său este exact opusul. Tăcut, inocent, cuminte şi la locul lui. Are încredere oarbă în fratele său mai mare, însă mai târziu Jack abuzează de ea. Mai mult din joacă, Jack îşi răneşte frăţiorul, însă imediat după aceea regretă asta. Ştie că a greşit, dar nu ştie de ce a făcut-o. Într-un fel, a devenit conştient de greşelile lui abia după ce şi-a trădat fratele mai mic. Recapitulând, aş putea interpreta până aici că tatăl familiei este o metaforă pentru Tatăl Universal, Jack, în calitate de primul copil, este Omul, iar fratele său, inocent şi pur, prin a cărui suferinţă Jack îşi conştientizează păcatele şi își pierde inocenţa este o metaforă pentru… Isus? Iar Mama, mereu serenă şi zâmbitoare până în punctul în care află de moartea celui de-al doilea copil este imaginea Fecioarei Maria? Da, aş zice că este o teorie interesantă.

În acelaşi timp, putem interpreta altfel. Cei doi părinţi sunt reprezentările celor două căi de a trece prin viaţă, prezentate la începutul filmului: the way of grace and the way of nature. Calea Graţiei şi Calea Naturii. Prima este întruchipată de Mamă, a doua de Tată. Un fel de Hedonism versus Stoicism, cele două sugerează fie să treci prin viaţă mereu cu zâmbetul pe buze, acceptând orice îţi iese în cale, fie să-ţi iei destinul în mâini şi să te bucuri de plăcerile vieţii. Jack, copilul, devine astfel reprezentarea zbuciumului interior determinat de nesiguranţa alegerii între cele două. “Mother. Father. Always you wrestle inside me. Always you will.” Însă orice cale ai alege, niciodată nu vei fi mulţumit de alegerea făcută. Tatăl, urmând Calea Naturii, a dorit să devină fie muzician, fie inventator, fie om de afaceri de succes. În final nu i-a ieşit niciuna. Chiar şi Mama se îndoieşte de Calea pe care a ales-o, odată ce îi moare copilul. Începe să aibă îndoieli în privinţa credinţei ei, nu poate înţelege cum ar permite Dumnezeu aşa ceva. Nu este primul eveniment de acest gen ce are loc în film. La un moment dat asistăm la arderea unei case ce lasă un băieţel mutilat. În alt moment, aflăm că un alt băieţel din vecini a murit înecat. De ce permite Dumnezeu astfel de lucruri? De ce există Răul în lume? “Lord, why? Where were you?”, se înteabă Mama şi Jack în repetate rânduri. Este una dintre dilemele centrale în jurul căreia se învârte povestea filmului, iar după moartea copilului, pentru Mamă acesta devine un lucru pe care nu îl poate accepta. Decât abia în final.

Şi astfel ajungem la sfârşit. Al filmului, dar şi al lumii. Acţiunea se mută fie undeva în zilele noastre, fie în viitor, dar cu siguranţă chiar la sfârşitul Pământului, atunci când este distrus de Soare. Îl vedem pe Jack, ajuns adult, interpretat de Sean Penn, undeva pe o plajă albă. Trece printr-o uşă, în spatele căreia se reîntâlneşte cu familia sa şi cu alte persoane, probabil pe care le-a cunoscut de-a lungul vieţii. O scenă frumoasă, ce mi-a amintit de cea din finalul Lost. Părăsirea tărâmurilor lumeşti, intrarea într-un spaţiu marcat de serenitatea celor dragi. Regretele şi apăsările din timpul vieţii nu îşi mai găsesc locul aici. Jack îşi iartă tatăl şi este iertat la rândul lui, iar mama acceptă pierderea fiului. Este un final ce propune ideea de trecere spre o nouă etapă. La fel cum ultimele scene cu familia din anii ‘50 sunt cu ei în maşină, părăsindu-şi căminul de atâţia ani, mergând spre un nou oraş, la fel şi ultimul cadru din scena din Viaţa de Apoi, dar şi din film, este cu un pod, simbolul trecerii. Spre o nouă lume, spre moarte, spre o nouă viaţă. Într-un fel, aş zice că în final Calea Graţiei a ieşit victorioasă. Calea pe care Mama şi-a pierdut-o, dar pe care o regăseşte la finalul filmului, la finalul vieţii şi al timpului. Toate personajele ajung în final la un soi de acceptare tacită, o acceptare în faţa morţii şi a vieţii. Oricât ai încerca să-ţi croieşti propria soartă şi să-ţi trăieşti viaţa după bunul plac, viaţa îţi va arunca mereu în cale tot soiul de surprize, unele mai bune, altele mai puţin. Fie că este vorba de o simplă concediere, de moartea unei persoane dragi sau de un cataclism de proporţii planetare, Omul este la fel de neputincios în faţa oricărora. Singurul lucru ce-l poate face, singurul mod prin care-şi poate alina neputinţa este prin iubire. După spusele Mamei, dacă iubeşti acceptarea va veni mai uşor, odată cu ea şi fericirea. “The only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by.”

Capodoperă? Doar timpul va spune. Operă de artă? Cu siguranță. O coloană sonoră sublimă, imagini desăvârșite, replici calde ce parcă îți alină mintea în timp ce-ți șoptesc o poveste plină de simboluri și subînțelesuri. The Tree of Life nu este un film pentru toată lumea. Pentru mulţi poate părea lung, plictisitor şi monoton. Însă pentru cei care sunt dispuşi să se rupă de realitate pentru 2 ore şi să-şi lase simţurile să atingă profunzimea operei lui Malick, vor avea parte de una dintre cele mai memorabile experienţe cinematografice din ultimii ani.

..

..

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>