Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on Jun 13, 2012 in Cronici | 0 comments

Cronică de Film: Prometheus (2012)

Cronică de Film: Prometheus (2012)

Why do you think your people made me?
We made you because we could.
Can you imagine how disappointing it would be for you to hear the same thing from your creator?

 

În esență, Prometheus este un film despre căutarea adevărului despre originea vieții, printr-o călătorie SF în universul Alien. Din păcate, cam tot de aici i se trag și mai toate neajunsurile. Filmul ar fi funcționat excelent fără să fie atât de înrădăcinat în conceptele și ideile deja stabilite prin filmul lui Ridley Scott din 1979. Dacă nu ai văzut Alien și mergi la Prometheus vei avea parte de un SF mișto, entertaining și poate destul de greu de înțeles pe alocuri. Dacă ești fan înrăit Alien, cunoști mitologia din spatele filmului și abia aștepți să vezi în ce fel o dezvoltă Prometheus și ce aduce nou, riști să pleci de la film de-a dreptul frustrat.

După cum ziceam, filmul este bun. Unul dintre cele mai bune filme SF din ultimii ani și o binevenită reîntoarcere a lui Scott la genul ce l-a consacrat. Din punct de vedere vizual, arată incredibil iar momentele de suspans și atmosfera sunt excelent construite. Principalul motiv pentru care cam scârțâie este, din păcate, scenariul, de care au fost responsabile două persoane: Jon Sapihts și Damon Lindelof. De primul nu am auzit nimic în afară de faptul că a fost scenarist și pentru The Darkest Hour (unul dintre cele mai proaste filme văzute în ultima vreme) și că el a scris scenariul inițial pentru Prometheus. Apoi a venit Damon Lindelof să-l mai rescrie, pe motiv că era prea ancorat în mitologia Alien-ului inițial și să-l facă să funcționeze și ca film de sine stătător. Dacă de la primul aveam absolut zero așteptări, de la Lindelof mă așteptam la mai multe, având în vedere că a fost show runner-ul unuia dintre cele mai complexe seriale, LOST. De altfel, mâna lui Lindelof se vede în Prometheus: avem woman of science (Vickers), woman of faith (Shaw), părintele bătrân şi bogat ce îşi manipulează copiii, motivul infertilității (da, deși este anul 2093 și am inventat călătoria prin spațiu și androizii, p-asta tot n-am rezolvat-o), precum și laitmotivul legat de credință și creație.

Primul film Alien a funcționat excelent pentru că avea un scop și un deznodământ clar. Echipa de pe nava Nostromo găsește ouăle de Alien, apare Alien-ul, hell ensues, iar în final instinctul de supraviețuire o transformă pe Ripley în cea mai tare eroină din 1979 până astăzi. Nu s-a “coit” cu teme existențiale, dileme filosofice și elemente obscure doar de dragul de a lăsa întrebări fără răspuns. Da, te întrebai, de unde au apărut ouăle? Ce e cu nava extraterestră? Dar imediat după aia urma scena cu Space Jockey-ul în scaunul de pilot, cu pieptul spart. Spectatorii făceau legăturile: ah, ok, ăsta era un extraterestru care a fost infestat de ouăle pe care le transporta. Ok, sunt în regulă cu asta, e suficient. Nu îți oferea răspunsuri complete, dar aveai suficient cât să faci legăturile și să te simți mai mult decât mulțumit. Storytelling 101. Îmi aduce aminte de vorba lui Vince Gilligan, creatorul (genialului) Breaking Bad: “If you give the audience two plus two, and you let them add it up so it equals four, they’ll love you forever.”

Prometheus în schimb are ambiții mult mai mari. Precum culoarele claustrofobice din Alien au fost înlocuite de spații vaste și structuri de mărimi impozante, la fel și scopul poveștii a căpătat proporții uriașe. Scop care în final nu știu cât de bine este atins. Vine cu o serie de întrebări și pretenții filosofice care nu doar că nu sunt dezvoltate până la capăt, dar nici măcar nu sunt rezolvate în vreun fel sau altul.

*

*** De aici încolo urmează spoilere la greu, așa că dacă încă nu ați văzut filmul, reveniți după ***

*

Alien vs Prometheus

Înainte de a începe să iau pe rând la puricat principalele momente ale filmului, merită aruncată o privire asupra câtorva momente cheie din primul Alien, care se regăsesc și în Prometheus. Astfel, avem așa:

– Nava cu o echipă de specialiști trimisă într-o investigație dubioasă

– Personaj prinicipal feminim ce la început este un simplu om de știință și în final ajunge o eroină bad-ass

– Android cu propria agendă secretă ce în final sfârșește decapitat

– Masa de după somnul criogenic

– Echipaj destul de nemotivat, majoritatea fiind în misiune doar pentru bani

– Momentul în care unei persoane infestate îi este interzis să urce la bordul navei (în Alien de către Ripley, care în final este înduplecată, în Prometheus de Vickers, care e ceva mai greu de convins)

– Scena cu operația

– Nava sfârșește prin a fi sacrificată

– Personajul principal feminin rămâne în final singurul supraviețuitor și tocmai când credea că totul s-a terminat, mai apare o dată the bad guy pentru o ultimă confruntare

– Sfârșitul filmului în care eroina ține un speech în timp ce pleacă spre o nouă destinație, alături de companionul ei (pisica în Alien, capul lui David în Prometheus)

Pentru două filme diferite, eu zic că sunt ceva asemănări. Cum se cheamă asta? Lene. Lene mare.


Ancient Aliens

Misterele filmului se învârt în principal în jurul speciei extraterestre denumite “Inginerii”, o rasă supra-dezvoltată, foarte avansată tehnologic, care putea coloniza și teraforma planete (o să le zic în continuare Musculoșii Albinoși. Pentru că arată ca niște oameni albi musculoși de 3 metri). Cu alte cuvinte, erau adevărați creatori de forme de viață. Printre care și noi. Astfel, filmul începe pe un Pământ de acum milioane de ani, cu un Musculos Albinos ce privește spre o navă de-a lor ce tocmai părăsește atmosfera și ține în mână o cupă cu niște Mâzgă Neagră (având în vedere rolul destul de important al acestui miraculos lichid negru, am să-l numesc în continuare așa, revenind mai târziu asupra lui). Musculosul Albinos bea lichidul, începe să se dezintegreze, cade în apă unde se dezintegrează complet, lăsând în urmă doar ADN-ul lui într-o ciorbă primordială, din care a apărut viața pe Pământ.

Bun, toate bune și frumoase până aici. La început, chiar mi s-a părut un prolog foarte bun și intrigant. Până când, mai târziu în film, aflăm că noi, oamenii, împărtășim același ADN cu Musculoșii ăștia. Dap, 100% identic. Păi și-atunci, ce e cu milioanele de ani de evoluție? De ce nu a ieșit direct un Homo Sapiens din apa aia? Bun, să zicem. Dar asta înseamnă că s-a trecut mai întâi prin toate fazele evoluționare, de la micro-ogranisme la reptile, apoi la maimuțe, până când într-un final, din milioanele de posibilități, s-a ajuns exact la o formă asemănătoare cu Creatorul inițial. Wow, minunile biologiei.

Interesant de speculat aici ar fi ce era cu Inginerul ăsta rătăcit de la început. Iar nava care tocmai părăsește Pământul este diferită de cea pe care are loc mai târziu acțiunea în film. Ar putea servi ca cea mai elocventă reprezentare a lui Prometeus la care face referire titlul, acest Inginer abandonat fiind precum titanul din mitologia greacă, ce fură focul de la zei (Mâzga Neagră) pentru a-l da omenirii (pentru a o crea, în cazul ăsta).

Într-un interviu din 2011, Ridley Scott povestește cum sursă de inspirație pentru Prometheus a fost celebra carte a lui Erich von Däniken, “Chariots of the Gods?”, în care acesta speculează că diversele picturi rupestre misterioase sunt de fapt reprezentări ale extratereștrilor ce au vizitat omenirea încă de la începuturi. Astfel, cam de aici pornește și acțiunea filmului. Un cuplu de cercetători descoperă o serie de astfel de picturi reprezentând unul dintre Ingineri și o formațiune de planete, se formează o echipă de specialiști și pleacă toți voioși în căutare de răspunsuri. Doar că singurul răspuns concret pe care îl află este că Musculoșii ăștia s-au răzgândit și vor acum să radă omenirea de pe fața Pământului. De ce? Probabil din același motiv din care i-au făcut de la bun început. Pentru că pot.

Mă rog, aici, ca o paranteză speculativă, sunt interesante câteva teorii care circulă pe net, teorii pe care chiar Ridley Scott a menționat că le-a luat în vedere la crearea poveștii. Astfel, Inginerilor ăstora li s-a pus pata pe noi acum vreo 2000 de ani. Ce i-a determinat așa, dintr-o dată, să ne nimicească? Ce eveniment major a avut loc acum 2000 de ani? Păi, Imperiul Roman. Cică vâzănd că omenirea și-a cam luat nasul la purtare și începe să invadeze în stânga și în dreapta, s-au decis să trimită unul de-al lor să le bage puțin mințile în cap. Și ce-a mai apărut acum 2000 de ani? Păi, Isus Hristos. Dap, teoria ar fi că Hristos ar fi fost unul de-al lor, trimis pe Pământ să facă puțină ordine. Și noi ce-am făcut? L-am răstignit. Ouch, bad move. Now it’s on, motherfuckers!


Casa Bântuită de la Capătul Universului

Revenind la echipa de șoc plecată în căutarea răspunsurilor la întrebările vieții. Singurii care ies în evidență aici sunt Elisabeth Shaw, Vickers, reprezentanta companiei din spatele expediției și androidul David. Noomi Rapace, de data asta fără niciun tatuaj cu dragon, îi calcă frumos pe urme lui Sigourney Weaver în crearea unei eroine credibile, ce ia naștere dintr-o persoană normală împinsă la limitele supraviețuirii. Charlize Theron este Vickers, reprezentanta corporației Weyland și reușește să creeze un personaj despre care te întrebi, asemenea unuia dintre membrii echipajului, dacă nu este cumva, și ea, un android. Și zic asta în sensul bun al cuvântului, personajul ei este calculat, rece, și poate prea ușor cuprins de panică în situațiile tensionate. De altfel, diferența destul de mare de vârstă dintre ea și așa-zisul tată, Peter Weyland, ar da de înțeles că da, este un android. Nu prea s-a pus accentul pe asta, deci tind totuși să cred că nu. Din toate personajele din film, singurul care pare cel mai interesant, complex și cu adevărat reușit ca joc actoricesc este David, interpretat de Michael Fassbender (serios, cred că dacă tipul ăsta ar juca și rolul unui zombie ar face un rol extraordinar, iar faptul că nici măcar nu a fost nominalizat la Oscar pentru Shame dovedește încă o dată de ce premiile astea nu sunt decât o mascaradă).

În mare, personajele în film se comportă și se aseamănă cu cele din filmele alea proaste de groază. Da, alea cu adolescenți tembeli, care intră de bună voie în casa bântuită și acționează atât de stupid încât parcă și-o caută cu lumânarea. Cam pe mecanica asta funcționează și Prometheus. Le punem personajelor la dispoziție o mare navă extraterestră și îi lăsăm să își facă de cap prin ea, până când sfârșesc prin a muri, pe rând, din propria lor prostie.

Astfel, poate în afară de David, mai toate personajele sunt neinspirat de bidimensionale. La fel ca mărețele teme și motive pe care și le propune filmul, nici personajele nu sunt dezvoltate la întregul lor potențial, sau măcar suficient încât să îți pese cu adevărat de ele. Mai mult, majoritatea personajelor sunt un amalgam nonșalant de contradicții. De exemplu, la un moment dat în film, prima persoană care se rătăcește prin nou descoperita navă este taman cartograful. La început m-am întrebat dacă este vreo ironie fină sau pur și simplu prostie. Când am văzut mai târziu cum și restul personajelor acționează în total conflict cu personalitatea și specializarea lor, mi-am dat seamă că din păcate este a doua variantă. Biologul de serviciu, care până atunci era destul de fricos și paranoia, cum vede un șarpe/râmă extraterestră ce face? Începe să o trateze ca pe vreun animăluț simpatic și vrea să o mângăie. WTF?! Cum naiba să îți pese de așa un imbecil și să nu te bucuri când îl vezi p-ăla micu’ cum îi rupe mâna? Căpitanul și cei doi piloți rămași în final pe Prometheus n-au nicio problemă să se sacrifice cu tot cu navă, doar pentru că așa i-a rugat Shaw, deși până atunci ne-au fost prezentați ca niște hedonici convinși, în misiunea aia doar pentru bani. Sau secvența în care echipajul încearcă să o prindă pe Shaw, dar aceasta scapă și se operează singură. Timp în care nimeni nu s-a mai sinchisit să meargă după ea, pentru că între timp și-au adus aminte că trebuiau să-l spele pe picioare pe moșu’ Weyland. Și chiar și după aia, nimănui nu i se pare dubios că Shaw umblă în chiloți plină de sânge și cu burta capsată. Ca să nu mai zic de prostia generală ce cuprinde întreaga echipă atunci când ajung pentru prima oară pe nava străină și își dau cu toții căștile jos. Ce contează că se află pe o planetă extraterestră, pe o navă despre care nu știu absolut nimic? Because fuck you, science and common sense.

Astfel de contradicții aproape că anulează personajele mai sus menționate, iar ele sunt prezente și în cazul lui David. Doar că, spre deosebire de colegii lui umani, în cazul lui funcționează. Pentru că este o mașină.


Do Androids Dream of Doing Sadistic Experiments on Their Creators?

Cum spuneam și mai devreme, David este, pe bună dreptate, cel mai interesant personaj din film. Există atâtea laturi ale personajului încât cu greu îl deslușești. Parte din el ne aduce aminte de androidul Ash din primul Alien, și el cu propriul lui plan secret, altă parte de Roy Batty, androidul întors împotriva creatorilor săi, jucat de Rutger Hauer în Blade Runner, iar alta de androidul cu același nume, David, din A.I., curios și inocent, ce nu vrea decât să obțină răspunsuri la întrebări ce pur și simplu îl depășesc.

Personajul lui David devine și mai interesant în contextul în care oamenii își descoperă proprii lor creatori. Creatorii lui tocmai și-au descoperit creatorii, asta aproape că îi face egali. Acum și el și oamenii au un lucru în comun: sunt opera altcuiva. Una dintre întrebările rămase în urma vizionării filmului este de ce i-a atacat Inginerul rămas în viață, și, mai important, ce i-a zis David? Aș specula că nu este atât de important ce i-a zis, pentru că chiar el este motivul. Văzându-l pe David, androidul, creat de om, Inginerul probabil că s-a simțit amenințat, sau nu i-a convenit faptul că omenirea, precum ei, a început să creeze noi forme de viață. Ideea de creație a omenirii ce în final se răzvrătește împotriva ei este o temă constantă prin SF-urile ultimilor 30 de ani. Dar și mai interesat mi se pare situația în care chiar omenirea își descoperă creatorii, și ea este cea ce își asumă rolul creației întoarse împotriva lor. Probabil că și ăsta ar fi un motiv pentru care Inginerii s-au decis să ne distrugă, deși atunci nu se explică de ce au lăsat de la bun început hărți cu casa lor prin toate peșterile de pe Pământ. Hei, în caz că vă hotărați să vă răzvrătiți împotriva noastră, uitați-ne adresa! Ktnxbai!

O altă latură interesantă a lui David ne este dezvăluită când descoperă Mâzga Neagră de care vorbeam anterior. Pentru că, așa cum aflăm în film, lichidul ăsta negru are darul de a crea o nouă formă de viață, în funcție de organismele cu care intră în contact. Și astfel, atunci când o găsește, David descoperă odată cu ea și un prilej numai bun de a se juca și el puțin de-a creatorul.


The Black Goo Works in Mysterious Ways

Încă nu știm exact ce este Mâzga Neagră și de unde a apărut, dar nava Inginerilor este plină cu ea. În film s-a stabilit că de fapt planeta pe care au găsit nava (navele) este o bază militară, astfel că probabil navele ce transportă borcanele cu Mâzga asta sunt un fel de bombardiere, ce o aruncă prin planete străine pentru a extermina viața de acolo. Sau pentru cine știe ce experimente dubioase, având în vedere felurile în care reacționează cu formele diferite de viață. Combinațiile cu Mâzga Neagră ce au loc în film sunt cele ilustrate mai jos:

 

La astea aș mai avea de adăugat căte ceva. Tind să cred că și râmo-șerpii care îl omoară pe biolog ar fi rezultatul combinației râmelor normale cu chestia aia. Însă cel mai interesant și dubios mi se pare în continuare Alien-ul, despre care tot nu sunt convins că așa a apărut. Filmul ne dă de înțeles că Alien-ul ce iese din abdomenul Inginerului la final ar fi un fel de precursorul Alien-ului din seria originală (acțiunea din primul Alien are loc la vreo 30 de ani după Prometheus). Dar la un moment dat în film este o scenă ce cam dă peste cap teoria asta. În timp ce studiază pentru prima oară camera cu capul uriaș, echipa de cercetători dă și peste o pictură murală ce reprezintă Alien-ul exact așa cum îl știam până atunci. Asta înseamnă că Inginerii îl descoperiseră deja, probabil tot din vreo combinație d-asta dubioasă. Însă și mai interesantă mi se pare poziția în care este reprezentat. Aproape că zici că este răstignit, ai putea specula că Inginerii aproape îl idolatrizau, după felul în care este expus acolo. Probabil că îl priveau ca pe cea mai de preț creație? Oare era și el, la rândul lui, o creatură atât de ciudată și de amenințătoare încât din frică a ajuns sacrificat, doar ca mai apoi să fie idolatrizat de către Ingineri?

*

*

De departe cel mai interesant schimb de replici din film este cel dintre David şi Holloway, în care David îl întreabă pe cel din urmă de ce l-au creat oamenii, iar acesta îi răspunde, sec, pentru că au putut. Discuția asta se poate aplica frumos și pe procesul de creație al filmului Prometheus. Probabil că de aceea și scenariștii au lăsat povestea plină de inepții și zeci de întrebări fără răspuns. Deși tind să cred nu pentru că au putut. Nici măcar din vreo strategie sadică de a ține secretă cât mai multă informație pentru o continuare. Ci pentru că pur și simplu nu au putut mai mult.

Prometheus încearcă să facă un compromis nobil, doar că o face prost. Și anume încearcă să fie un SF deștept, cu întrebări și dileme inteligente, dar încearcă să fie și pe placul și înțelesul tuturor. Doar că face asta prin sacrificarea credibilității personajelor și prin nedezvoltarea completă a ambițiilor pe care și le propune. Prometheus vorbește despre credință, dar singurul mod concret în care asta se reflectă în poveste este prin câteva replici stângace legate de crucea de la gâtul lui Shaw, sau prin remarca nihilistă a lui Weyland din final, “There really is nothing”. Încearcă să expună idei despre creație și origini, dar sfârșește prin a-și da cu stângul în dreptul încercând să împace teorii despre extratereștrii antici cu scene de groază, sau cu răscoala creației împotriva creatorilor. Pe alocuri îi iese, doar că într-o manieră destul de haotică și superficială. Ridley Scott susține că a fost nevoie să taie vreo 20-30 de minute din film, minute ce se vor regăsi, cel mai probabil, pe vreun Director’s Cut la un moment dat. Poate că introduse și aceste momente lipsă în film, va ieși o poveste ceva mai bine închegată. Până atunci, singurul merit al lui Prometheus este că a reușit să fie un SF peste medie, care arată excelent și care, cel mai important, pune o serie de întrebări pertinente ce au reușit să genereze un număr foarte mare de controverse, teorii și discuții.

*

*

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>