Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on Oct 3, 2011 in Cronici | 0 comments

Cronică de Film: Melancholia (2011)

Cronică de Film: Melancholia (2011)

Pentru Lars von Trier, aşa se sfârşeşte lumea. Întâi cu un scâncet, apoi cu un bubuit. Un sfârşit adus de Melancholia, planeta ascunsă în spatele Soarelui, dar şi de starea de spirit a personajului central, Justine. Un astru apocaliptic şi în acelaşi timp o stare de tristeţe amestecată cu visare şi dorinţa de izolare, ascunsă undeva sub o fericire de suprafaţă.

Începând cu o uvertură formată din scene superbe de reverie ce prevestesc momente cheie din cele două ore ce urmează, filmul este împărţit în două acte, numite după cele două surori în jurul cărora se învârte acţiunea, Justine şi Claire. În primul act descoperim personajele, cu prilejul petrecerii de nuntă a lui Justine. O nuntă pe care o regretă încă din primele ore, un eveniment pus la punct cu mare grijă de sora ei, pe banii cumnatului, John. Pe măsură ce noaptea avansează, devine din ce în ce mai obosită, atât fizic, cât şi psihic. Obligaţii şi responsabilităţi par a răsări de peste tot în jurul ei, precum rădăcini ce o prind de picioare şi o ţin în loc. Pentru cumnatul ei trebuie să fie mereu zâmbitoare, în semn de recunoştinţă. Trebuie să fie mereu pregătită şi punctuală pentru următorul moment al serii planificate de sora ei. Chiar şi în noaptea nunţii, şeful îî dă o nouă sarcină, de a găsi un headline pentru ultimul proiect al agenţiei la care lucrează. Toate acestea în timp ce trebuie să suporte remarcile acide ale mamei ei, determinate de atitudinea destrăbălată şi infantilă a tatălui. Acest prim act pare o piesă de teatru bine pusă la punct, ce se joacă undeva între dramă şi comedie. Este un spectacol marcat pe plan general de o minuţiozitate şi dorinţă de precizie remarcabilă. Mirii trebuiau să fie la petrecere la ora 10:00, tăierea tortului are loc fix la 11:30 iar în sticlă sunt 678 de boabe de fasole. Pe plan individual însă, totul este haos şi prefăcătorie. În interiorul majorităţii personajelor are loc altceva decât lasă să se vadă. Cumnatul lui Justine încearcă să pară încântat de festivitate, însă gândul îi stă numai la banii cheltuiţi. Şeful ei îi urează printre dinţi toate cele bune, în timp ce aşteaptă ca un lup înfometat sloganul salvator. Justine se chinuie să zâmbească şi să pară fericită în timp ce constată cum întreaga nuntă este o farsă. În tot acest timp, de undeva deasupra, Melancholia luminează din depărtare asupra acestui tablou teatral. Dar mai ales asupra lui Justine, singura care o bagă de seamă. Dacă la începutul actului observă planeta Melancholia, până la finalul lui devine învăluită complet în starea cu acelaşi nume.

Actul al doilea prezintă acţiunea la scurt timp după nuntă, cu o Justine în stare depresivă, în grija surorii ei. Pe cât de dinamică a fost prima parte a filmului, pe atât de înceată este aceasta. Replicile savuroase din primul act sunt înlocuite de dialoguri oarecum stângace. Scene lente au luat locul situaţiilor antrenante de la început, iar un sentiment de iminent sfârşit planează asupra întregului act. Personajele interesante pe care le-am cunoscut la petrecere parcă şi-au pierdut din orice vlagă. Parcă ascundeau şi promiteau mult mai mult, păcat că evoluţia lor şi-a pierdut din dinamism o dată cu finalul primului act. John, cumnatul, încearcă să se agaţe de prezicerile oamenilor de ştiinţă, ce susţin că Melancholia nu va lovi pământul. Justine, ieşită din depresie, capătă un soi de înţelepciune amestecată cu acceptare. Nu este foarte clar cum şi de ce, dar Justine ştie cu exactitate numărul de boabe de fasole din sticla de la petrecere, la fel cum ştie că sfârşitul este iminent. Melancolia a lovit demult pământul, acum este şi rândul planetei cu acelaşi nume să o facă. Pe măsură ce planeta se apropie, rolurile celor două surori se inversează. Dacă la început Claire i-a organizat petrecerea de nuntă a lui Justine, acum este rândul celei din urmă să preia rolul de organizatoare. Doar că de data aceasta nu mai e timp şi rost de petreceri. Nici măcar de un pahar de vin pe terasă. Claire a organizat începutul, Justine se ocupă de sfârşit. Un sfârşit al lumii ce nu vine ca o supriză, fiind prezis încă din primele cadre ale filmului. Însă deşi previzibil, tot are un efect puternic şi este unul memorabil, iar liniştea de pe fundalul credits-urilor ce se lasă apoi este de-a dreptul înfiorătoare.

Melancholia nu este un film despre sfârşitul lumii. Nici măcar despre planeta cu acelaşi nume. Este un film despre relaţia dintre Claire şi Justine, despre starea de melancolie şi despre cum se manifestă aceasta şi ce reacţii determină în jurul ei. Evenimentul apocaliptic nu este decât un plot device menit să accentueze trăirile personajelor, disperarea lui Claire, respectiv acceptarea lui Justine. Muzica şi cadrele din introducere sunt superbe, iar jocul actorilor este pe măsură. Charlotte Gainsbourg şi Kirsten Dunst excelează, însă nici restul distribuţiei nu se lasă mai prejos, în special Kiefer Sutherland şi Charlotte Rampling. Poate un premiu pentru cea mai bună actriţă cam exagerat pentru Kirsten Dunst, dar cu siguranţă încă un film bun pentru repertoriul lui von Trier.


Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>